Petru Poantă, Dicţionar de poeti - Clujul contemporan, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1999, pag. 181, 182.
Ca nişte acte de înnobilare, primele două cărţi ale lui Adrian Suciu sînt publicate cu girul cîtorva eminenţe. Mai întîi, prefeţele semnate de Mircea Zaciu şi Ion Pop, autorităţi în critica literară. Apoi, primul volum, avîndu-l ca redactor pe poetul Ion Mureşan, apare în colecţia "Biblioteca de poezie" (coordonată de Adrian Popescu) a editurii Echinox, al cărei director este Marian Papahagi. Prin această mobilizare de prestigii este consacrat un poet într-adevăr excelent. Deşi contextul diferă total, debutul lui Adrian Suciu aminteşte de cel al primilor echinoxişti (Adrian Popescu, Ion Mircea şi Dinu Flămînd) din 1971. În ambele cazuri avem de-a face cu o erupţie discretă a originalităţii care se integrează criteriului poetic dominant al fiecărui moment in parte, perturbîndu-l totuşi, dar nu printr-o radicalizare a convenţiilor, ci prin îmblînzirea şi resemantizarea lor, prin infuzia unei sensibilităţi virginale, concomitent cu efortul stilizării rafinate.
Adrian Suciu trebuie astfel raportat la practicile scriiturii de orientare postmodernistă, în speţă la modalităţile lirice ale optzeciştilor, pe cît de diverse pe atît de active încă. Autorul nu se desprinde semnificativ de aceste mirobolante limbaje şi de tehnicile lor dar, cum a observat Ion Pop, el mizează în principal pe sensibilitate şi pe substanţă lirică. Nu vom întîlni aici nici procedeele stridente ale textualismului, nici intertextualitatea exhibată parodic. Convenţiile sunt absorbite în discursul compact al poemului şi concentrate pe regizarea minuţioasă a temei dominante care este erosul constelat cu diverse motive, cum ar fi cel al morţii. Noutatea, relativă, rezidă, dacă nu chiar în răsturnarea, măcar în ambiguizarea relaţiei consacrate bărbat-femeie, în sensul că seducătorul este mai degrabă femeia, iar bărbatul victima: "Ca umbra prin clopote umbla/ Bărbatul tînăr ademenit de doamne! (…) Prin versurile mele ca glontele prin sînge bate/ bărbatul tînăr ademenit de doamne/ şi-un leu bătrîn în dintele lui poartă/ pînda lui spartă de mult ce te-a pîndit.// În versurile mele stă în picioare şi tăcut/ bărbatul tînăr înjunghiat de doamne!" Femeia nu e propriu-zis demonizată, fiind uneori chiar celebrată, dar ca o fantasmă, siluetă enigmatică şi simbolică. Relaţia erotică se instituie însă mai întotdeauna ca violenţă şi pe un fond de melancolie. Sentimentul dominant rămîne cel al solitudinii.
Poetul este un elegiac de un excepţional rafinament crepuscular. Senzualitatea are cruzimi rafinate şi e subtil estetizată. Cu multă fineţe, Adrian Suciu reactualizează, de fapt, sensibilitatea decadentismului. O poezie se numeşte Spleen: "Cărţi n-am deschis de mult; mai cunosc trupul tău/ din poemele de mai an şi cînd ne lovim pîntecele/ unul de celălalt şi ţipi. Si cînd te apleci/ de se revarsă inelele moi de pe şolduri. Si cînd/ mă trezesc, amărît, de duc ţigara la gură/ şi-o-ndepărtez. Ce-ar fi/ dac-aş izbucni deodată în plîns, ca/ trompeta mînuită de un înger nepriceput?" Sentimentalismul e regizat şi contrapunctat cu imaginile cruzimii tandre sau ale deriziunii: "O duminică atît de cuminte/ că-mi dau lacrimile; trupul tău ca/ o şea sărbătoreşte îmbrăţişările/ din noaptea trecută, cu pleoapele/ trase, cu lenea sălbăticiunii sătule.// E bine oriunde îţi spun,/ frămîntîndu-te cu genunchii şi coatele/, e bine oriunde şi mai ales în/ rătăcirea vîscoasă unde aripa nenorocitului înger vîsleşte." Lirica lui Adrian Suciu are deja o atmosferă personală, numai că ea pare epuizată odată cu tema. Într-un ciclu de Cîntece, autorul încearcă, de altfel, ieşirea în fantezismul cu accente ludice.