Debuturi au fost multe şi vor mai fi, iar o parte din ele s-ar putea să se piardă undeva, nici nu ştii exact unde, cert e că nu vor răsuna sau răspunde. E toamnă printre femei şi în lume (1993) e şi el un volum de debut, al unui poet tînăr, al unui om care scrie bine şi care nu se miră că scrie, e o carte e aunei promisiuni. Promisiune de taină, de dragoste, de foc. Nu vreau să accentuez prea tare cuvîntul debut, tocmai din cauza prejudecăţilor pe care simpla rostire le-ar putea implica. Pe cît e posibil să răsfoim cartea aceasta fără preconcepţii, să permitem să ne întîlnim cu vitalismul contextualizat al versurilor acestora, care se nasc mai din noapte, mai din delir, mai din zbor. Evident că şi aici, ca şi în cazul altor volume de versuri, se poate urmări naşterea unei noi identităţi (căreia îi putem spune eu liric dacă vrem să fim conformişti), anume cea a tînărului bărbat, avid căutător de noi experienţe, de noi prezenţe feminine. Şi între atîtea chipuri, uneori abia intuibile, el se singularizează, se înconjoară de mistica aură a celor care au conştiinţa scrisului. „O noapte de-o palmă a rătăcit, despletită/ să-mi spună:/ tu n-ai casa ta, n-ai femeia ta, ai lăsat livada cu vişini pustie!” (O noapte). Un portret efectiv al poetului abia dacă se lasă întrevăzut. Între lector şi imaginea din oglinda poemului se interpun mereu tot felul de perdele, de chipuri încercănate, de vînturi aducătoare de aripi şi de nopţi. Şi poate cea mai frumoasă achiziţie a acestor poeme e focul de toate felurile, în toate ipostazele, trecînd dinspre sugestie vagă spre prezenţă activă, dinspre forţă spre eufemism. Desigur, n-am să mă opresc la o analiză în detaliu a tuturor irizărilor focoase, după cum mi s-ar părea de prost gust să încerc să inventariez aici prezenţele feminine din text. Lectura mea a şovăit între a identifica aceste prezenţe şi a urmări savuroasele transformări pe care ele le suferă, de la un registru la altul. Peste toate acestea, dominantă rămîne insistenţa cu care imaginile poetice se agaţă de imaginaţia cititorului. Impresia, la sfîrşitul lecturii, e că de acum înainte, felul în care tu-lector vei citi citi realitatea va prelua ceva din viziunea lui Adrian Suciu. Cu siguranţă că nu e greu să ajungi la un al doilea nivel de profunzime semantică şi poate vei considera că ai reuşit să desluşeşti sensul, că ai găsit fructul poemului chiar de la a doua lectură. Dar, după cîteva minute, semnificaţiile găsite s-ar putea să se revitalizeze lăsînd loc impresiei că ceva se sustrage deplinei comprehensiuni...

E şi cazul celui de-al doilea volum, Singur (1996). A fost nevoie de trei ani, în care poetul să străbată „drumurile vîntului”, în care să treacă „prin oraş” şi „prin ţinutul cu vagi bucurii” pentru a creşte acei „pomi cu sîngele meu”, al căror rod, bănuim noi, sînt poemele. În Prefaţa la acest volum, Ion Pop remarcă faptul că de-acum se cristalizează un întreg univers liric, purtător de amprente aparţinînd lui Adrian Suciu. Ceea ce pînă acum ar fi fost elemente disparate ale unei lumi de iubire, ceea ce s-ar fi rotunjit în obsesii mititele, poeziile ca jucărele (auto)comunicante, devin, prin prisma acestei cărţi, stîlpii de susţinere pentru un nou imaginar. Termenul care, cred eu, descrie cel mai apropiat aceste poeme este „seducător”. Nu numai că se oferă noi conotaţii obiectelor, nu numai că avem în faţă o joacă foarte inteligentă, reconstructivistă cu limbajul (de-astea am mai văzut), dar sîntem propulsaţi într-un fel de concret al imaginarului „Vai, vai cum îşi/ despleteşte părul sîngele meu nesăbuit, vai/ cum îşi lasă el părul peste cămaşa murdară. Îl privesc/ cu ochii şi nu-i descopăr cusur”. Căutarea de sine se perpetuează şi în aceste versuri, dar rodul e acum altul.  Un soi de înstrăinare, o detaşare inexactă de realitatea lirică, de obiectele artei sale e nota pregnantă a deambulărilor (interioare?) ale eului. „Eu sînt un străin în sărbătorile tale desăvîrşit orînduite”. Probabil că asta se întîmplă în mare parte din cauză că noua identitate incorporează elementele universului în devenire, înghite fiinţe şi lucruri pentru ca în urma acestei „uniuni” fiinţa-i de poezie să se singularizeze şi mai pregnant. „E ca şi cum ai purta,/ în oasele frunţii, vecinii tineri care/ se-nverşunează în întristarea lor.” Şi nu pentru a se face mai bine văzut, ci pentru a se ascunde mai bine în cutele cortinei, găsim, spre finalul volumului, un Autoportret.

Just So Poems (2000), cea mai recentă apariţie editorială ce poartă semnătura lui Adrian Suciu, e un volum apărut prin subscripţie publică şi realizat în colaborare cu Sorin Grecu şi Ioan A. Popa. Un număr de numai şapte poeme (ce pot fi găsite şi în traducerea în limba engleză a lui Ioan A. Popa) ne permit să cunoaştem un poet interesat de tot felul de transcendenţe. O mai veche plăcere a sa, şi anume poezia de factură erotică, pare uitată în primul poem în care prezenţa protagoniştilor (eu-poetic, ea-iubita) pare a se constitui în viitoare blankuri textuale. E mult mai multă tristeţe, e mult mai multă sete de neliniştere în aceste versuri de absenţă a luminii, ca şi cum totul se năruie, spaţiul, timpul suferind un proces de destrămare, de rupere în bucăţi. „Tot ce-ating e cenuşă. Pod năruit. Hăcuire de aripi.” Sau „Anul acesta, ca alţii, se poate uita”. Din foc, elementelul vitalizant al poemelor de altădată rămîne acum cenuşa, semn care certifică o dispariţie, sugestie a părăsirii vechilor preocupări lirice în favoarea altora. Substanţa poemelor a fost arsă, iar din resturile anorganice se ţese acum o lume la marginea pustiei, în care fiinţe de-ale poetului cunosc odihna, uitarea. Parcă fiecare vers şopteşte că „...Purtăm cîte-o taină care ne împiedică/ să fim muritori...”

Nicoleta Bechiş, Dicţionar Echinox A-Z, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, pag. 373-374.