Adrian Suciu nu este un începător. Numele lui circulă mai de mult în pagina revistelor, în cenacluri, în colocvii. Poezia lui surprinde tocmai prin evitarea cu eleganţă a stîngăciilor debutului. S-a născut, precum zeiţa greacă, înzestrat cu toate atributele mature. În acelaşi timp, păstrează intact aerul juvenil şi ingenuu. Stăruie în vîrsta privilegiată a poeţilor: adolescenţa fără termen. Poetul se prezintă pe sine drept „bărbatul tînăr” disputat/ ademenit/ înjunghiat de o feminitate plurală. Ea e cînd respectabilă „doamnă”, cînd pudică Suzana, Nimfă, Zeiţă dezmăţată, fecioară aproape-copilă. Imaginea ezită între conotaţii biblice, simbolice, telurice iar sinteza lor e misterioasa Iacobinia din poemul cu acelaşi nume, stăpîna unor ţinuturi tainice. Iubita, mereu schimbătoare, alta şi totuşi aceeaşi, e o verlaineană himeră. Dublul ei matern introduce şi o sugestie thanatică: Iubita pîngăreşte imaginea mamei moarte; Mama (mioritica „mamă bătrînă”) rătăceşte fără odihnă să-i caute Fiului „pereche”. Cînd şi cînd, o blagiană „cumpănă a morţii” sub care stăm, tulbură frenezia senzuală. Astfel, bărbatul ezită mereu „între două arme, între două iubiri”. Asemenea Cavalerului din celebra gravură, Dragostea şi Moartea îl secondeză şi îl dispută. Jubilaţia, recriminarea, regretul şi dorinţa se ţes într-o nerăbdare inversă: Ulisse îşi aşteaptă Penelopa. Nimic crispat, însă, în această căutare erotică. Mai degrabă o mirare interogativă, o interogaţie fără saţiu. Lung şir de întrebări puse Iubitei, Mamei dar parcă mai mult sieşi: scriu versuri, de fapt lungi întrebări pe care ţi le pun în răstimpuri”. Pronumele la persoana a doua creează o confuzie blînd deliberată. Poemele lui Adrian Suciu lasă chiar impresia unei afectări ingenue. Suferinţa din ele nu lipseşte, fără a fi prea adincă, dar ne permite să bănuim că poetul se răsfaţă în succesivele lui drame amoroase. Efectul e paradoxal: o vitalitate bărbătească, deplin conştientă de avantajele ei, secondată numaidecît de o melancolie a pierderilor.

 

Lectura poemelor lui Adrian Suciu e reconfortantă nu numai prin certa lor frumuseţe şi sinceritate, dar şi prin raportarea la un context. Le simţi făcînd parte dintr-o noua constelaţie. Lirismul lor prelungeşte (altfel) tradiţia ECHINOXULUI. Lumină din lumină. Simţi că spiritul echinoxist n-a dispărut. El îşi caută cu fervoare formula noii promoţii.

 

Adrian Suciu e cel mai promiţător exponent al acesteia. Învăluitor, versul lui deţine secretul artei adevărate.

 

Şi ce este poetul dacă nu purtătorul unui mesaj secret? O prefaţă (dar e nevoie de ea?) nu e decît SALVCONDUCTUL menit să treacă mesagerul printre sentinele. Pre-facere că a înţeles –înaintea altora- taina poemului. În fond, aceasta rămîne intactă, aşa cum orice poet şi-o doreşte. 

 

 

 

 

(Prefaţă la volumul E toamnă printre femei şi în lume, Ed. Echinox, Cluj, 1993.)