În penumbra melancoliei

 

 

 

Cititorii primei cărţi a lui Adrian Suciu (E toamnă printre femei şi în lume, Ed. Echinox, 1993) vor fi remarcat că multe din acele poeme se încheiau cu semne de exclamaţie. Era în ele un fel de nerăbdare şi de uimire a întîmplării lumii invadate de dragoste, transfigurate pînă la transparenţă, o răvăşire senzuală a imaginilor, printre care se desena, cu o studiată eleganţă, silueta „bărbatului tînăr ademenit de Doamne” (sau „înveninat”, sau chiar „înjunghiat”) –Narcis orgolios expunîndu-se lumii-oglindă. „E frumos să mori cu regie”  -se scria într-un loc , iar o atare regie se simţea adesea în jocul cvasi-trubaduresc al personajului ce-şi exhiba preaplinul vital cu ceea ce s-ar putea numi o paradoxală sfidare blîndă sau, mai degrabă, îmblînzită într-un al doilea timp al gesticulaţiei nonconformiste. Căci Adrian Suciu exprima – şi aceasta este, poate, nuanţa particulară a scrisului său, - remarcată şi de Mircea Zaciu în prefaţa volumului, - „o vitalitate bărbătească deplin conştientă de avantajele ei, secondată numaidecît de o melancolie a pierderilor”. Ca şi cum explozia tinereţii s-ar fi ştiut triumfătoare numai o clipă: „animalul tînăr, frumos” e conştient că ochii săi sînt meşteri în alcătuirile de fum” dar şi că „în vis vom găsi o lumină rece care ne dăltuieşte şi se desparte de noi”…

 

Versurile de acum, mai elaborate, confirmă o unitate de timbru liric şi de limbaj, pe direcţiile schiţate în cartea debutului. Noutatea e aici mai degrabă de accent, deplasat în aceste poeme către spectrul elegiac, însă conservînd şi conferind un contur mai puternic la ceea ce am putea identifica drept „figuri ale ocazionalului”, o tematică a momentanului şi punctualului prins între două spaţii de tensiune: clipa împlinirii erotice întotdeauna prea „repede”, ca să vorbim eminescian, apare mereu oarecum relativizată, aşteptarea satisfăcută este cumva subminată de un impuls al desprinderii şi despărţirii, de o nelinişte a altei căutări, de un sentiment al precarităţii: „Femeie – citim într-un poem din primul ciclu al cărţii – „bîntuie foamea şi ne loveşte cu braţul întins. Neliniştiţi sîntem şi fugari.// Poate că şi vara, curînd, va amuţi.” (Şi vara va amuţi).

 

Ipostaza cea mai caracteristică a îndrăgostitului e a unui călător perpetuu, mînat de o „foame obosită”, de un fel de hipnoză a iubirii, „cu sufletul hăituit, adormit şi nevinovat” ca al beţivului ce nu-şi mai poate controla impulsurile, împins de un irepresibil „dor de ducă”, urmînd „drumurile vîntului”, element perturbator pentru ordinea calmă, firească a existenţei („Eu sînt  un străin în sărbătorile tale desăvîrşit orînduite”) – un Ulise cu mai multe Penelope şi Itace, pentru care întoarcerile sînt doar escale, fugitive şi provizorii refugii. Faţă de „larma cumplită” a sîngelui şi acel „dor de ducă” al îndrăgostitului, momentul realizării sentimentului nu lasă mai mult decît o „urmă”, - iar ca să se individualizeze cu adevărat şi să se imprime pe acest fond oarecum uniform de nelinişte a căutării necontenite, actul iubirii trebuie să capete acea violenţă punctuală, ca de stigmat, traducînd deopotrivă intensitatea pasiunii şi violenţa exasperată de a dura, ca dintr-un presentiment al pierderii iminente: „dragostea cea nouă” poate fi atunci aproximată ca „loc de popas” pentru un „tăiş al fierului” şi ca o paradoxală dezmierdare cu ghiara a celui aşteptat (v. Loc de popas). Altminteri, suita „ocaziilor” se aplatizează, pierzîndu-şi orice relief: „E bine oriunde, îţi spun,/ frămîntîndu-te cu genunchii şi coatele, e bine oriunde şi mai ales în/ rătăcirea vîscoasă unde aripa nenorocitului/ înger vîsleşte”. (E bine oriunde).

 

Cînd vorbeşte despre „sfîrşitul înţelepciunii” poetul are desigur în vedere tocmai această stare de funciară instabilitate a fiinţei îndrăgostite, sugerată nu atît ca superficialitate a „cuceritorului” de inimi repede abandonate (deşi o asemenea „poză” nu lipsea, mai ales în poemele sale mai vechi), cît ca expresie a nevoii de trăire autentică, deplină, a sentimentului, fie şi în fragmentul de timp trecător; perspectiva „înţeleaptă”, echilibrat-contemplativă, n-ar putea duce la adevărata cunoaştere a iubirii, care e comuniune în clipă: „…şi te cunosc cum pot. Fumul ţigării e-albastru şi te cunosc prin el. Ploaia e rece/ şi te cunosc cînd plouă. Îmi pleacă trenul/ şi te cunosc ca un călător întîrziat. Poate/ se-ndură şi vine mai repede sfîrşitul înţelepciunii:/ în înţelepciune nu te cunosc; stau/ rezemat de fereastră şi nu te cunosc…” (Prin oraş). E, desigur, destulă ambiguitate în aceste versuri, şi ea este a întregii poezii a lui Adrian Suciu, oscilînd în continuare între reveria plenitudinii iubirii şi acea incapacitate de „fixare”, resimţită ca pierdere şi totodată ca singură posibilitate de realizare. Ceea ce mi se pare cu adevărat important este faptul că în scrisul tînărului poet prinde contururi din ce în ce mai ferme un univers organic articulat, cu o dinamică proprie a imaginarului, o viziune ce promite şi mai substanţiale coagulări. Dinspre poezia erotică propriu-zisă, ilustrată cu precădere de primul ciclu al cărţii de faţă, ea îşi extinde motivele către tot  spaţiul liric, argumentînd în sensul unităţii de profunzime a acestei creaţii.

 

O „durere îndepărtată” acompaniază mereu, ca în surdină, fiecare sărbătoare a fiinţei, sărbătoarea însăşi (motiv liric recurent) e un moment fragil şi efemer, în care mai apar doar reminiscenţe ale sacrului („Dintre zei au rămas vreo trei, patru, bătrîni,/ de sărbători călare pe caii lor prin oraş. Ca/ să nu-i jignim, îi salutăm firesc; ei/ clatină din cap într-un fel străin…”), eul liric oscilează între „ispitele de tot felul [care] scot capetele din încheieturi” şi starea de amorţeală a simţurilor, tentaţiile evaziunii şi impulsurile vitale eliberatoare (figurate frecvent în imaginea cailor lăsaţi să alerge cailor lăsaţi să alerge înspre orizonturi adevărate) alternează cu mişcări retractile, în spaţii ale recluziunii, febra senzuală îşi are reversul în glacialitatea interioarelor stagnante… Un sugestiv Autoportret asociază, spre finalul cărţii astfel de mişcări contrare, constitutive subiectului liric, aşezînd aspiraţia ieşirii din inerţia parazitară a fiinţei şi înfrîngerea reveriei evadării sub o emblemă a solitudinii melancolice: „Poetul Adrian Suciu/ cum secera el cu secera vîsc prin arbori/ şi cum îl întristau în somn catargele dărîmate./ Toate fi-vor uitate cînd va trage el uşa/ de cireş negru şi-oblonul greu; se va ivi/ cintezoiul singur, herald întîrziat.”

 

Poate surprinde – dar e şi semnificativă pentru o anume evoluţie a poeziei actuale – reactivarea în aceste poeme a unei gesticulaţii lirice parţial „datate”: autorul ne se sfieşte să-şi intituleze un poem Spleen, să mărturisească că „suferă”, să invoce „un ocean de cenuşă” şi „talazurile lungi” drept cadru al frămîntărilor sufleteşti, să caligrafieze cîte un „cîntec de beţie” sau „de melancolie”, în care se înconjoară de „prieteni încercănaţi şi tineri”, ori să se întrebe, fără nici o ironie, în versuri ca acestea: „Ce-ar fi/ dacă aş izbucni deodată în plîns ca/ trompeta mînuită de-un înger nepriceput?”

 

Prefaţă la volumul Singur, Ed. Euphorion, Sibiu, 1996.