Poezie natur
„Această carte s-a manufacturat, pe hârtie
produsă în atelierul propriu, de către Mátyás László care dă
seama în faţa cititorului şi pentru grafica personalizată a
fiecărui exemplar.// Fiecare exemplar al tirajului este numerotat manual,
semnat de către autor şi conţine, ataşată, o
pagină de manuscris a acestuia.// Costurile lucrării s-au acoperit în
întregime prin subscripţie publică.” Acestea sunt cele trei
precizări pe care le găsim pe coperta a doua a simpaticei
cărţi semnate de Adrian Suciu. Coperta e din aceeaşi hârtie ca
şi paginile, toate cu marginile franjurate, lăsate cum au ieşit
din presa meşterului. Exemplarul dăruit mie poartă numărul
235 şi imediat lângă el semnătura autorului. Pagina de manuscris
are formatul uneia de carneţel (9,5/ 15,5 cm), conţine două
texte olografe (de patru, respectiv şapte rânduri) pe o faţă
şi unul de şase rânduri, plus nişte însemnări de patru
rânduri într-un alfabet misterios; textele sunt scrise cu pix roşu,
însemnările cu negru. Transcriu, sper fără erori de
lectură, textele: „Minunea aceasta care/ nu se poate schimba/ ceasul
liniştit cu / aşteptarea lor // trupul tău asudat parcă-i
înger/ de-aceea te cred/ tu faci să treacă umbrele/ să nu ştie
nimeni/ în ziua aceasta ridicolă strălucesc/ funiile trase în carne/
(urmează un vers pe care nu-l pot descifra)// te-ai dus n-ai avut
răbdare/ până acum/ în urma ta (ultimele trei rânduri nu le pot
descifra). Am notat toate acestea pentru a intra în jocul autorului, în
plăcerea lui de a veni spre cititor cu o carte necanonică, un fel de
produs, ca să zic aşa, ecologic, o carte-obiect-de-artă. Ea este
însă şi o carte de poezie. Conţine un ciclu de zece „Scrisori”
(fiecare cu un subtitlu), un ciclu de „Fotografii” (douăsprezece texte)
şi o secţiune de „Prefaceri” cuprinzând cinci poeme traduse: unul în
engleză (Psalm, traducere Ioan A. Popa), unul în franceză (Lieu
de repos, traducere François Bréda), unul în germană (Mutter,
traducere Christian W. Schenk), altul în maghiară (Éj a gyermekkor
felól, traducere Orbán János Dénes) şi, în fine, unul în spaniolă
(Letra V, traducere de Rotland Pécout şi Gerard Gouiran).
Cărţile anterioare ale lui Adrian Suciu, începând cu cea de debut (E
toamnă printre femei şi în lume, Echinox, 1993) şi
confirmând cu Singur (Euphorion, 1996), Nopţi şi zile
(Arhipelag, 1999), Plus (Trimera Print, 1999) ne-au făcut cunoscut
un poet grav, cu o sensibilitate acută, tensionată şi
interogativă, exprimându-se în texte concentrate, într-o scriitură
neoexpresionistă în partituri mai degrabă sumbre degajând o anume
cruzime a viziunii, o exasperare ţinută-n frâu şi un sunet de
alarmă a fiinţei aflate în impas.
Ceea ce aduc nou textele din Din anii cu
secetă este senzaţia de urgenţă a mesajului, ca şi
cum, sub presiunea unei imediate nevoi de comunicare, poetul lasă la o
parte orice artificiu de construcţie poetică, renunţă la
promisiunile atractive ale imaginaţiei şi la virtuţile expansive
ale energiilor ei şi transcrie doar ceea ce consideră a fi liniile de
stricteţe ale poemului. Ceea ce rămâne este un concentrat, dar nu
unul abstract, mohorât şi arid, ci unul purtând semnele unei certe
vocaţii poetice.
Scrisorile comunică un univers angoasant, enigmatic, cu
zone sumbre şi maladive, dar şi cu interstiţii de o luminozitate
ambiguă. Detaliile acestui imaginar au forţa unor flash-uri
infernale: „talgere mari cu sînge de bou”, „paturi grele de ierburi din care se
trezesc armate de miri”, „hălci de ploaie sfîrtecau arbori”, „lupi
sîngeraţi atîrnă-n cuiele nopţii”, „plouă cu vrăbii-ngheţate”.
Poetul trimite aceste epistole unui Tu al cărui purtător e de
presupus a fi Dumnezeu însuşi. Precum Arghezi în Psalmi, Adrian
Suciu vorbeşte în Scrisori unui Dumnezeu absent, nedispus la
dialog. Totuşi poetul nu renunţă a-şi rosti ritos revelaţiile
formulate în versuri cu mesaje cvasi-pithice: „Şi nu lăsa fiii
noştri să fie mîngîiaţi de mîini străine!”, „Dintre bolile
făpturile Tale, nebunia e albă.”, „Femeile, ca şi cîinii, au
despre dragoste gînduri nebuneşti./ Numai dragostea Ta/ ne trece unii
printr-alţii fără să ştim.”, „Sunt liber şi-o
minunată răzbunare m-aşteaptă.”
Fotografii(le) sunt primite de la „un vameş trist, în
strîmtoare”. Sunt de dimensiuni mici şi oferă cadre şi personaje
generice: „case văruite în alb”, „încăperea de la stradă” „omul
bătrân”, „un domn înalt”, „fiica nerecunoscătoare”, „femeia”, „omul
bătrîn”, „ea”, „el”. Textele sunt mai puţin ofensive decât cele din
scrisori, timpul conţinut este fie unul al trecutului rememorat cu nostalgie,
fie al unui viitor în care speranţa unei tainice mîntuiri induce un ton de
resemnare melancolică: „Şi se vor ridica lupii flămînzi,/ lupii
tineri din mahalale,/ stăpînii betoanelor sfinte/ şi-ai marilor
fabrici dintotdeauna./ Şi de-odată fi-vom iertaţi de toate
păcatele/ şi ne vor striga femeile pe nume!”
Familia, nr. 5/ 2006.
