Un incunabul preţios şi starea de graţie a poemului

 

Pe Adrian Suciu, imberb galant, pudrat de o aură de polen din alte galaxii, l-am cunoscut încă de pe vremea când îşi ducea la capăt o bursă la Praga, iar volumul său de versuri “E toamnă printre femei şi în lume”, Echinox, 1993, se afla încă în lucru... Poezia lui, trimisă unui „concurs literar „ în juriul căruia mă aflam, m-a impresionat atunci printr-o ciudată dâră pe care parcă un zeu orb o lăsa într-o oglindă ceţoasă în care eul poetic, pur şi simplu, se trezea buimac privind în el şi în lume, gata, desfăcându-se din somn, să dea foc luminişurilor vernale. Era acolo încordarea liniştită a unor întâmplări încolăcite înde ele ca şerpii iubindu-se într-un pesisaj straniu, o ameţeală şi un dor de arderi ale unui foc de părelnice prinoase... Lectura volumului de debut, deja pomenit mai sus, mi-a întărit convingerea că Adrian Suciu, ca prim şi ultim delegat al Direcţiei IX (!!!) cum a scris Al. Cistelecan în prefaţa cărţii, e un poet din speţa genuinilor fără program care îşi poartă crucea cu demnitate, nicidecum un «luptător» înarmat până în dinţi împotriva textualismului dominant şi a mentalităţii hegemonice optzeciste, cum s-a scris la vremea respectivă. I-am citit la zi, în 1996, şi volumul Singur, Editura Euphorion, constatând unitatea de viziune şi acutele unui univers poetic subîntins de jocul fascinant al unei avide şi himerice cunoaşteri erotice. Vederea, ca fereastră batantă spre adâncul fiinţei celuilalt, nu părea acolo decât instrumentul de pus peceţi (cearcăne) pe suflet, măsura urmelor de aur ale calului înaripat al inspiraţiei cu care se desprinde atât de firesc din mrejele cotidianului bazic şi levitează peste stejari şi printre stoluri de păsări, ca o regină în exil într-o dimineaţă de fosfor.

Ea, zeiţa-femeie a lui Adrian Suciu mi-a părut a nu fi doar o proiecţie imaginativă, fiindcă adesea versul scotea la suprafaţă consistenţa lascivă a unei odalisce carnivore, cu zeci de insinuări incube...

Trăind periculos şi cu plăcerea risipirii avare experienţe diverse în Agora (Radio Cluj, TVR Cluj, Parlamentul României (!!!) – dar a scris şi o carte de pamflete politice în 1997, ce adună observaţiile unui autor care a muncit din greu şi ca miner, şi ca electrician, şi ca bişniţar o vreme! –, personal, am pierdut contactul cu poetul, ca să aflu, în urmă cu un an, când m-a căutat ca să se asigure că nu am murit şi că poate să-mi trimită ultima sa carte de poeme, că şi-a rotunjit în timpul ăsta opera cu încă două volume de versuri: Nopţi şi zile, Editura Arhipelag, 1999, Just Poems, Editura Cartimpex, 2001...

Noul volum de poeme, Din anii cu secetă, Editura Grinta, 2005, constituie realmente o desfătare pentru simţul estetic, mintea şi inima oricărui cititor bibliofil înrăit sau simplu amator de carte realizată pe suport de hârtie. Într-un adagiu pe coperta a doua stă scrisă, sub semnătura olografă a autorului şi numărul exemplarului dăruit, următoarea informaţie lămuritoare: «Această carte s-a manufacturat (s.n.), pe hârtie produsă în atelierul propriu, de către Matyas Lazlo care dă seamă în faţa cititorului şi pentru grafica personalizată a fiecărui exemplar.

Fiecare exemplar al tirajului este numerotat manual, semnat de către autor şi conţine, ataşată, o pagină de manuscris a acestuia. Costurile lucrării s-au acoperit în întregime prin subscripţie publică». Adaug că şi cheltuielile pentru Just Poems au fost suportate prin acelaşi gen de colectă...  Într-un fel de „colofon”, pe aceeaşi copertă, găsesc înscrise şi numele scriitorilor Ion Mureşan şi Vasile Gogea, bunii samariteni, alături de Gabriel Cojocaru, directorul editurii, care au supervizat splendida substanţă tipografică şi corpusul florifer a unei cărţi de poezie cum rar se mai vede în zilele noastre. Coperta din hârtie alb-gălbui poros-rarefiată, crudă şi neatinsă de nici un adeziv chimic este savant gofrată şi încastrată cu fragmente de frunze; litera neagră cu care e cules numele autorului şi titlul cărţii par adunate laolaltă printr-o tehnică de apăsare manuală pe un negativ săpat în lemn şi impregnat cu tuş pentru uz şcolăresc. În schimb, corpul de literă din suportul caroiajelor dispuse clasic ale versurilor, aşezate exclusiv în treimea din josul paginii (modeluri cu rupturi şi franjurări măiestrite iarăşi manual), pare ieşită din vechile zeţării ale anilor şaizeci ai secolului trecut, obiecte de muzeu astăzi... Din anii cu secetă nu e, evident, o carte ecologică cum au spus unii, ci un obiect de un rafinament estetic vetust care provoacă la lectură şi te îndeamnă să-ţi aminteşti că bibliotecile încă mai sunt deţinătoare de incunabule...

Aranjate în trei secţiuni: Scrisori (10 la număr), Fotografii (12) şi Prefaceri (5 traduceri ale poemelor în engleză, franceză, germană, maghiară şi spaniolă, apaţinând, respectiv, lui Ioan A. Popa, Francois Breda, Christian W. Schenk şi Orban Janos Denes), poemele cărţii Din anii cu secetă sunt tot atâtea misterioase şi magice oficieri ale transei stărilor de sintonare cu absolutul Fiinţei pe care le instalează poezia pe colţul minuscul al unui carnet în cele mai neaşteptate, probabil, împrejurări existenţiale, oficii lăsate după o paralaxă de dicţiune sui generis în voia unor unelte modeste (un pix cu pastă roşie, aşa cum trădează pagina de manuscris ataşată). Condiţia poeziei pare să acrediteze asemeni celor vechi, Adrian Suciu se află în osmoza interrelaţiei el-ea (mister= poezie) înseşi. Scrie poetul în Scrisoarea X (Ştii coastele mele subţiri): «Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii şi-ai ţinut umbră. Ştii/coastele mele subţiri de când stăteam în poarta lumii şi unii mureau/de-o boală care s-a tot întins cu seceta şi cu trecerea vremii.//În închipuire, demult, am fost fericit. Fluierul lor răscolea/ tainele casei şi Tu-mi spuneai că, din vreme în vreme, vor fi sărbători în care n-am loc.// «Risipeşte-ţi proorocii – ei spun vorbe care se fac ruguri»/ Întoarce-ţi faţa la noi, istoveşte-Ne în bătăi! Rânduieşte-ţi clopote la gleznă, să ştim când treci!/Şi nu lăsa fiii noştri să fie mângâiaţi/ de mâini străine». E aici toată tensiunea şi voluptatea contemplaţiei, adorării şi rostirii lumii de umbre şi închipuiri a trupului Poeziei, un loc de abstragere a fiinţei subtile în cânt, un ochean întors situat într-un turn de unde poate fi ţinută sub observaţie calea vremii care îmbolnăveşte şi ucide, înstrăinând şi lăsând fără de sărbători pe toţi cei ce n-ar distinge bătaia de clopot a unei prezenţe mai reale decât realul însuşi. Paznic al făpturilor Ei, cu febra provocată de săgeţile faretrelor multelor ceasuri care i-au încălzit inima, Adrian Suciu ar putea face lumea după chipul şi asemănarea Ei dinlăuntru, distingând cum în flacăra de acetilenă a ochilor se pregătesc teascurile pentru vin şi cuptorul de pâine, cum lumea în care ea stăpâneşte are «vagi arome pândind prin mandoline. Cu paturi/grele de ierburi din care se trezesc armate de miri./Cu flăcări şi cu dulceţuri amare. Prin care vor curge/fluturi cafenii». Lumea textelor poetice adunate în Din anii cu secetă este o misterioasă metaforă ontologică a prezenţei şi absenţei prin vastele teritorii de nimicuri ale existenţei autorului unui poiein dominator, o entitate feminină fascinatorie, vicleană, abstrusă şi posesivă totodată, un caliciu în care moartea ca soră mai mare al unui jind orgasmic nebun îşi anunţa prezenţa în senine viziuni ademenind cu cântări dumnezeieşti. „Despre moarte numai de bine”, mi-au scris/ fraţii mei risipiţi prin margini de imperiu/în anii cu secetă. «Am văzut-o pe cea mai palidă/dintre femei», mi-au scris/şi scrisorile lor au umblat, purtate de cai, dromadere şi vulturi.// Nu eşti tu acela care mi-a clădit şira spinării?/Nu-i luna un ochi necugetat de porţelan?/Dragostea mea pentru Tine/ împroaşcă pereţii cu sânge şi-ntreb: la ce-mi foloseşti?/Cu ochii-nroşiţi, într-o dimineaţă,voi aduce singur,/victoria. Armata fugarilor aspru va cânta,/dumnezeieşte va cânta.». Pentru Adrian Suciu poezia este interogaţie şi este rostul implicit al concilierii până la urmă cu tine însuţi. Poezia pentru el constituie raţiunea tuturor înfăţişărilor lumii, dreptul elementar şi «nebunia albă» de a găsi o noimă absurdului anilor care vin şi pleacă. În Scrisoarea VIII (Dintre bolile făpturilor Tale), tributar unui mod de semnificare simbolic, cu vagi accente romantice, poetul se lasă cu toată povara existenţei pasalmodiat de vocea pământesc-nepământească a unei prezenţe tainice desăvârşite, ca într-o neumă liturgică: «Dintre bolile făpturilor Tale, nebunia e albă./În miezul ei,/un vârtej soarbe lumina şi grijile zilei. Vin ani/care trec. Plouă cu vrăbii-ngheţate. În miezul ei, (s.n.)/fierul se-ncearcă pe braţele pruncilor./Dintre slujbaşii Tăi,/desăvârşit e-acela care numără morţii./Le cântăreşte suflarea şi-aşterne pe-obraz/ultimul fard./Îşi cântă un vals prăfuit şi-adoarme şi el.//Câteodată.».

Toate figurile poeziei lui Adrian Suciu trădează o cale mistică şi enigmatică de întâlnire cu zeiţa care nu mai e o simplă femeie pagână ca la Breton, cum observa cineva, ci succedaneul din oglinda poienului unui culplu paradisiac şi păgân totodată. Fotografiile din secţiunea a doua a cărţii sunt instantanee ale strâmtorii în care fiinţa devine filamentul fulgerelor mărunte ale întâlnirilor ce-i jefuieşte vitalitatea, daruri ale unui vameş situat dincolo de nisipurile mişcătoare populate, totuşi, cu idolii de duzină ai întâmplărilor diurne. În strâmtoarea fiinţei scribului, înainte ca el să se lase cuprins de somn (simbol al morţii), vameşul strecoară, pentru a-l proteja de iubirile şi pasiunile exagerate pentru chipurile de piatră şi lemn, o seducătoare voce siriacă rostind poveşti vernale. Poetul e vorbit din off-ul unui Eu-Tu(Ea)-El indistict, o entitate care uneori pare urma unui inconşient gnomic colectiv («După moartea lui,/alte strigăte n-au mai urcat/dinspre casele văruite în alb,/Vătuiţi să fi fost paşii lui, când trăia,/şi tot s-ar fi auzit de departe/podelele cu luciu,/nemulţumite de pasul omului bătrân./Mai înainte, pe vremea femeii, lucrurile stăteau altfel.»), alteori de un oficiant în negru ubicuu şi secret cufundat în aburii înmiresmaţi ai amintirilor «din alte existenţe» («Nu era fiica nerecunoscătoare dar/un domn înalt, în negru, se-arată/pe vremea visurilor ei/de primăvară şi-i rosti versuri/care rămâneau precum aburul/în care dormea când în bucătărie fierbeau dulceţuri.»). Calea regală prin care fulgerul interior capătă din nimic înălţimea misterului unui absolut trăit disjunge implicit şi pune tot timpul în paranteză avatarurile bolii diurne a unui veac apter. «Ea trudi zadarnic/să-i citească soarta pe zidul alb din faţă, (s.n.)/în ciuda rugăminţilor lui şi băură,/de-asemenea zadarnic,vreo câteva sticle de vodcă./Dar boala, în oraş, continua să bântuie.» Amintirea unei iubiri idilice, trimiţând poate prin farmecul decorului câmpenesc la povestea lui Daphnis şi Chloe, are darul să scoată eroul întâmplării în afara legilor urmate îndeobşte de lume, ataşându-l unui câmp morganatic, fixat în vers poate tocmai pentru că încercuieşte starea de graţie a trăirii/retrăirii pârjolului instituirii poeziei: «Pe ea o cunoscuse la câmp;/se ruga, în genunchi lângă tovarăşele ei adormite./O chemase aruncându-i bulgări uşori de pământ; o iubise în iarbă şi ea-i dăruise un prunc orb/care a murit primăvara;/apoi ţopăie în jurul ei într-un picior, râzând./ Acum, bocancii lui/nu mai tulburau rosturile ierburilor rămase după pârjol./Lumea mergea după legile ei vechi/dar câţiva n-o mai puteau urma». Poezia este un loc de răscruce al lumii unde cu primejdie se pot desluşi tainele unei chemări tăinuite. Acolo slujitorul ei «Cu talpa prin noroiul subţire va străbate, cu ochiul/ prin talpă prin noroiul subţire! Fulgere mărunte vor jefui/aerul din jurul lui. Dacă ne minunăm,/fericit va fi, fericit...» Poezia flashurilor lui Adrian Suciu are substanţa polisată, cum sugerează el undeva, a blocurilor de bazalt cioplite până nu se mai zăresc urmele dălţii. Ei bine, în concepţia indusă a autorului poetul ca hierofant în templu trebuie să aibă încă de la naştere stigmatele poeziei, altminteri cuvântul antrenat doar de gramatici va rămâne doar literă moartă. Copilul care trăieşte plângând împreună cu omul străin, tristeţea unui capăt de pânză întins peste unul din ochii acestuia este mistuit în fond, în cel mai prozaic loc de pe pământ, de cea mai sublimă cutremurare poetică. «Femeia-i găsi plângând împreună,/rezemaţi de perete, copilul şi omul străin./Cine-ar fi crezut că, dintre toate lucrurile./cel mai trist ar putea ar fi un capăt de pânză întins peste ochi?/Peste unul din ochi./celălalt ochi ar fi avut vreme să se desfete în voie».

Un volum de poezii cum Din anii de secetă este un abecedar crud de învăţătură poetică, o carte de rostiri simple despre poezia poeziei. Este iarăşi, evident, un incunabul pe care-l preţuiesc ochiul şi mâna avidă de întâlnirea mătăsoasă cu hârtia virginală, totodată, un pharmakon nepreţuit sufletelor din care s-au desprins şi vor continua să roiască la ceruri roiuri de fluturi cafenii... Poezia în stare de graţie!

 

 

  Ştefan Ioan Ghilimescu, Argeş, septembrie 2007.