Pe coperta din spate a volumului Singur, sub fotografia sugestivã a autorului, perfect integrabilã în imaginarul volumului, în spaţiul acestui autoportret de „herald întîrziat”, gãsim o excelentã observaţie a criticului Ion Pop, o caracterizare ce rezumã cu succes poetica lui Adrian Suciu: „e recuperarea, sã-i zicem postmodernã, a lirismului, deloc inocentã şi naiv-incultã, ci conştientã de semnificaţia ei într-un context ce începe sã fie saturat de /.../ obsesia unei realitãţi imediate ca şi transcrise, brut, în pagini”. Lãsînd la o parte introducerea discutabilã a termenului de „postmodernism”, aserţiunea criticului clujean îl aşeazã pe Adrian Suciu într-un mod de a înţelege poezia (încã) diferit de majoritatea celor din generaţia sa. Poetul reface o legãturã, pe care optzecismul s-a strãduit sã o distrugã, înspre o poezie preocupatã de misterul ei (şi astfel al cunoaşterii), cãutînd un sens perceput mereu ca ascuns şi –mai important- a cãrui existenţã nu e pusã la îndoialã: „purtãm cîte-o tainã care ne împiedicã sã fim muritori”. Poezia îşi regãseşte o anumitã neputinţã care e cu atît mai mult ispititoare, predicînd într-un fel o menţinere blagianã în mister.

O observaţie trebuie accentuatã aici: Adrian Suciu nu se întoarce la un lirism caracteristic unor generaţii mai vechi, nu creeazã o folosind o poeticã „datatã”. Influenţele pe care poetul le resimte şi care se extind pe linia marii poezii a acestui secol, ce se întinde de la Bacovia la Borges, sînt perfect asimilate şi supuse unei energii semnatice integratoare. Poetul cunoaşte şi se delimiteazã de poezia optzecistã (prelungitã încã în anii noştri); pãstreazã doar teama cã poezia n-ar mai avea puteri nebãnuite. Acestei conştiinţe a „catargelor dãrîmate” i se adaugã complementar, în poezia lui Adrian Suciu o încãpãţînare („sfidare blîndã” spune Ion Pop) de a-şi asuma un destin (un Christ lipsit de mãreţia şi certitudinea finalã) şi împreunã cele douã elemente formeazã nucleul noului lirism.

Horea Poenar, Echinox, 10-11-12/ 1996