Printre femei şi în lume
E de cele mai multe ori dureroasă
prezenţa genericului TU în poezia lui Adrian Suciu, numind deopotrivă prezenţa
feminină şi absenţa ei. Cuvîntul acesta pare că se naşte din jocul posesiunii
şi abandonului, repetat obsesiv. TU devine modalitate de cunoaştere a eu-lui,
face posibilă experimentarea unor stări interioare, trăirea lor pînă în zonele
cele mai adînci. Cred că s-ar putea vorbi de tentaţia încorporării acelui TU în
eu, iar neizbînda acestui gest e trăită dureros.
E o „inadvertenţă” între prezenţa
unicului TU (în plan formal) şi a diversităţii imaginilor lui, a
metamorofozelor lui (în planul conţinutului). În acest conflict dublu, pe de-o
parte între TU şi divizările lui, pe de altă parte între TU şi eu – se naşte
înstrăinata şi mai aproape de tragic imagine a „Ei” (mai mult insinuată,
cunoscută, iubită şi apoi pierdută.) „Ea stă acolo uitată/ şi-ntre timp oasele
ei pe-naltele locuri din/ munţi, şi-ntre timp clavicula descrie un cerc larg,
auriu/.../ Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem.” (Femeile pe care
le pierdem).
Alteori, imaginea ei e asociată
morţii: „un cal mort se prăvălise în poarta casei ei/.../ Un cal ca o femeie pe
care, în zori/ zidarii o găsesc îngropată/ în zidul abstract” (Poarta cu un
cal) sau zeificată dar doar după înplinirea ritualului erotic. „Ea e zeiţa.
Cea care deschide-ntîmplarea/.../ Am iubit-o cu nerăbdare, am făcut nuntă-ntre
două felinare sparte” (Ora exactă a fugii).
Între tu şi ea
ca ipostaze ale femeii „solare” din vis, eul este în permanentă cumpănă,
indecizie. Dar prin tu şi ea (dezmăţată, fecioară,
nimfă) şi Mamă – sînt experimentate totodată două modalităţi de raportare la
real, două modalităţi de cunoaştere a lumii.
Una e calea cunoaşterii directe, în care implicarea şi
dedicarea totală sînt absolut necesare, cealaltă e, mi se pare, mai complexă,
născîndu-se din implicări şi dureroase rupturi/ detaşări. Iar toamna invocată
în titlu e durerosul anotimp al imposibilităţii rezolvării dramelor erotice şi
de cunoaştere.
Interesantă şi apărînd la rîndu-i
obsesiv e imaginea Mamei, cu care comunicarea se poate săvîrşi doar dincolo de
„vămi”, într-un teritoriu pur şi purificator (încă) de neatins „Mamă, despre
mine îţi vor aduce veşti/ negustorii străini/ ei trec vămile cu neobrăzare, eu,
încă, nu pot.” (Mama). Ori poate tu şi ea,
care trebuiesc pierdute sînt preţul în realizarea unei abisale
comunicări cu Mama: „Crezi tu că mama a murit degeaba şi te voi lăsa, încă,
să-i întristezi privirea?” (Aripa ruptă).
Negăsirea perechii şi motivaţia ei
„Eu n-am nimic din nimeni” (Perechea) vin tot dintr-un joc al „mamei
bătrîne”, care „umblă încă/ să-mi caute pereche”. Avataruri ale feminităţii,
tu, ea, zeiţa, fac în cele din urmă posibilă cunoaşterea de sine sau aducerea
în conştiinţă a unor stări interioare, ascunse.
În procesul acesta de distingere
de sine şi de cunoaştere a lumii în şi prin celălalt (în cazul acesta
Cealaltă), care devine într-un fel oglindă, oricum prezenţă aproape întotdeauna
imobilă – se nasc versuri: „Scriu versuri, de fapt/ lungi întrebări pe care ţi
le pun în răstimpuri”...
În poezia lui Adrian Suciu,
organizarea versului nu pare să aibă vreo importanţă majoră: s-ar putea vorbi,
mai degrabă de nişte structuri lirice corespunzătoare unor imagini –trăiri
curgător-percutante, care ţin cam cît o respiraţie: „Ştiu un oraş a cărui inimă
a stat sub zăpadă” sau „Un cal mort se prăvălise în poarta casei ei, un cal
frumos ca un ciorchine tînăr din viţa-de-vie”.
Se poate vorbi de o puritate şi o
seninătate a poemelor lui Adrian Suciu. Aceste calităţi vin parcă să întărească
o afirmaţie a lui Bahtin – limbajul despre îndoieli al poeziei sfîrşeşte prin a
fi unul neîndoielnic, descongestionat. Autencitatea acestei poezii, modul de
raportare liric la lume al lui Adrian Suciu nu pot fi contestate.
Alina Cuceu, Echinox, 9/ 1993
