Melancoliile lui Don Juan

 

 

 

Intemperanţa senzuală a lui Adrian Suciu, exersată în metafore voltaice pe un scenariu mai curînd donjuanesc decît madrigalesc, n-a luat calea lejeră şi imediată a limbajului provocator, pus pe epatarea pudibonderiei şi pe aclamarea lascivităţii ori orgiei. Poetul n-a făcut din falocraţie o religie şi din erotomanie o mistică, deşi în poemele sale explodează ori doar iradiază, de fiecare dată, un buchet senzorial de o fragranţă intempestivă. Firea sa iubeaţă, de meteor erotic („prin viaţa ta trec numai, ca focul prin grîul fierbinte!”, exclamă un vers din volumul de debut, E toamnă printre femei şi în lume, Editura Echinox, 1993), se disciplinează în ritualuri melancolice, rememorînd învăpăierea într-o dicţiune elegiacă mai degrabă agonică decît agonistică. Flash-urile senzuale agită, de fapt, o sintaxă ce e mai curînd a neliniştii şi resemnării decît a ardenţei, căci vivacitatea erotică stă în iminenţa narcozei funebrale.

 

Galanteria laconică, expeditivă, e etalată pe un vector letal, angajînd poemele mai puţin în lirica de alcov decît în cea de pierdere. Liubovul, scena nupţială sau matrimonială nu sînt decît secvenţele repetitive, uneori stereotipe, ale fluxului subliminal al morţii, peceput ca iminenţă. „Dragostea şi moartea”, zicea Mircea Zaciu în prefaţa debutului sînt realităţile care „îl secondează şi îl dispută” pe acest poet pus, în prefaţa celui de-al doilea volum (Singur, Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1996), de Ion Pop sub o emblemă a „solitudinii melancolice”. Acest binom cu rezultantă melancolică stă şi în centrul noului ciclu, înclinînd tot mai apăsat poemul lui Adrian Suciu spre decantarea elegiacă e evenimentului şi făcînd din ocazional portativul coerent şi recurent al unei anxietăţi insidioase. Frenezia senzorială este departe de a-şi fi stins ecourile (de vreme ce, în a IX-a Noapte, „nebunia încă-i frumoasă, în/ sîngele meu se-aude un tropot de cal”) şi ea alertează, cu metafore ce coboară în visceral, o poezie ce se antrenează în contemplaţia deceptivă, sancţionînd rece o condiţie existenţială redusă la stricta precaritate: „Trăiesc soarta/ împăraţilor fără tron: n-am destule cîrje pentru ziua de mîine. Nici amăgiri nu mai am/ cum aveam. Toată dimineaţa am aştepta şarpele./ Dacă vine, fă-mi învelitoare din el.” (Ziua XI).

 

Dar această vitalitate proiectată în agonie („trăiesc ca un vulcan pe cale să se stingă”) şi pe ale călei răbufniri Adrian Suciu sublimează o elegie a fiinţei nu este cenzura cea mai dramatică ce se abate asupra poetului. Cu adevărat agravantă este doar frustrarea din copilărie: „Am desferecat ultima poartă şi lacătele-au ţipat./ Copilăria, visul cu îngeri şi teiul./ Adormite în colivia de sînge./ Dacă ar fi drum înapoi,/ pe el demult mi-aş fi/ rupt încălţările”. Conştiinţa acută a acestei rupturi precipită imaginarul, notaţia şi reflecţia pe o grilă traumatică, ce infernalizează chiar şi spaţii domestice, ocrotitoare: „Nu somnul m-aduce în odaia-ncălzită:/ în loc de odihnă, o pasăre-şi frînge aripa/ în mijlocul nopţii.” (Noaptea IV).

 

Într-o manieră şi mai decisă decît în volumele precedente, Adrian Suciu profesează aici scriitura spartană, trăgînd în gravuri lapidare şi în enunţuri contrase, iradiante, o dramă a declinului. Laconismul său dă ineluctanţă versurilor, obiectivînd dicţiunea pînă la a face din confesiune o poveste spusă de „o străină gură”. Versul incisiv, de convulsie expresionistă sau cu focalizare vizionară, stă alături de cel aforistic, iar cel de sondaj în adîncuri face, de regulă, pereche cu notaţia, în texte care se densifică secvenţial fără a se patetiza. Adrian Suciu ţine melancolia în frapieră, condesînd-o spre punctul ei imploziv, într-o tensiune criogenă.

 

Alexandru Cistelecan, Prefaţă, Nopţi şi zile, Ed. Arhipelag, Târgu Mureş, 1999.