Drum iterativ
Pentru un filolog care abordează,
de obicei, un text după canoane, după prejudecăţile tradiţiei, pe nivele de
lectură, prin anumiţi termeni-cheie, salvarea din rămurişul textului vine
atunci cînd textul îl ajută să depăşească acea simplă, iniţială comunicare
simpatetică. Altfel spus, să treacă prin emoţia psihologică –prima fază a unei
receptări- la emoţia estetică. Aceasta e calea firească. Problema e că multe
texte nu te ajută. Rămîi încurcat în în fibrele textului. Textul lui Adrian Suciu
e un text organic, care înlesneşte drumul spre acea stare. Odată atinsă,
criticul se poate întoarce spre faţada textului, poate căuta, se poate juca cu
acei termeni-prototip, de analiză, dar acesta e deja „jocul de-a critica”. Nu
încerc acum să bagatelizez relaţia autor-critic, relaţia necesară, în două
existenţe paralele, care păstrează în fond aceleaşi disponibilităţi, căci
există o condiţionare.
Un text aruncat în lume nu există
pentru sine ci pentru receptare şi, într-un anume „cerc strîmt”, pentru
incizie. Simbolul iterativ e focul, flacăra care pozează în guvernator al
textului, trăită în fiinţă imediată „ameţesc de dor să dau foc”, deci orientată
spre exterior, în conştiinţă „vedeam focuri/ uşoare pe marginea lunii”,
prelungită în celălalt „dai foc la casă şi-mi povesteşti printre vorbe/ cum
arde” sau într-o raportare la genealogic „arsuri din veacuri”. E focul
traumatic care te munceşte zi de zi, nu e cel purificator pînă la eliberare.
Ciudăţenia constă într-o inversare din start a rolurilor, (vezi „Biografie”),
poetul se salvează, viclean, lăsînd flacăra să se creadă zeiţă: „în viaţa mea
plouă de azi-noapte”. El are un spaţiu în care e anulată căldura, energia
malefică – „în vis vom găsi o lumină rece”. Deşi tîrîie după el povara
existenţei pămîntene, a deschis poarta altui tărîm, unde focul se lasă ucis.
Un alt simbol malefic, calul
–thanaticul semn a lui Gilbert Durand- e răsturnat, e „reeducat”: „un cal ca o
femeie pe care/ în zori/ zidarii o găsesc îngropată/ în zidul/ abstract.” Da, „pămîntul
nu mai are răbdare”, da, „nici caii nu mai mor ca odinioară” dar e în asta o
constatare, o receptare a ternului. Exista „calul din vis” corelat cu
cuvîntul-rege. Poetul stăpîneşte timpul şi spaţiul de dincolo, dintr-un univers
echilibrat între întuneric şi lumină, între „calul din vis” şi „femeia mea
solară din vis”. Atunci poate declara „sînt orb” rupînd punţile cu exteriorul,
ieşind nonşalant din „anotimpul fără vise”. E un drum mereu refăcut între
exteriorul în care te osteneşti, uneori „dulce” şi masochist, şi spaţiul
„anotimpului de sticlă”, oarecum etanş.
Poetul are posibilitatea
întoarcerii pentru că a intuit semnele din trupul cuvintelor şi, poate, pentru
că din umbră îl păzeşte zeiţa – ipostaziată în mamă bătrînă, în palida
Iacobinia sau în cea care intră mereu în pluralul verbului, în facerea
drumului, a urcuşului. O întrebare care se cere pusă –care-i raportul cu
divinitatea- îşi are răspuns în în „Scrisoarea IV”. Dumnezeu e recunoscut („şi
mare puterea ta dimineaţa”), accesibil („Dumnezeul beţivilor e artist”), stă în
spaţiul şi în timpul Lui, acceptă măsura poetului, îi simte zbaterea, consimte
creaţia secundă a celui care presimte, rar, începutul: „neatinsă în colţ
securea, apa-n fîntînă/ neatinsă”. Nu vreau să vorbesc acum de spaţiul şi
timpul nostru, de generaţie, dar curiozitatea îşi pune întrebarea cît va ţine
jocul acesta „nepedepsit”, cît va fi apărat şi răsfăţat de zei. E clar că nu
timpul va hotărî, ci va veni din lăuntrul cel fără margini, colorat în culorile
de după spectrul solar, ţesut din fibrele de după Facere.
Adriana Cean, Echinox, nr. 9- 1993